Dragoni
Animalul oficial al Norwich-ului este dragonul. Initial ceva legat de Sfantul Gheorghe si balaurul lui, apoi transformat in instrument politic de fiecare data cand era numit un primar nou, si acum, de vreo 3 ani incoace, cu 2 saptamani de festival dedicat dragonilor cu ocazia vacantei din februarie. Majoritatea activitatilor din festival sunt pentru copii – desene animate cu dragoni pe ecranul mare de deasupra intrarii in mall, grupuri de spus povesti in castel, lectii de desen in biblioteca, etc.
Sambata asta ne-am aventurat si noi in oras si am reusit sa dam la o parte suficienti copii cat sa vedem dansul dragonului chinezesc:
Ploua destul de tare si era si cam frig, dar au dansat frumos.
Mai departe, am zis sa ne uitam putin prin vitrine. Asta ne-a atras atentia:
Daca tot eram inconjurati de dragoni, era cazul sa ne inarmam. Face parte dintr-un proiect al unui centru cultural care incearca sa umple vitrinele magazinelor abandonate cu arta.
Am trecut si pe la magazinul de mustar, unde aveau mai multe borcane deschise pentru degustare. Unul dintre ele se chema “Respiratia dragonului” si avea in ingrediente boia, usturoi si wasabi, dar mi-a placut cel mai mult un mustar cu ciocolata si boia. Conform borcanului, merge bine cu carnea de pui.
In alta parte a orasului era organizata o expozitie de “dragoni adevarati”. Adica oameni care tin acasa soparle si serpi le-au adus sa le arate publicului.
Cam asa stau si eu langa caloriferul electric.
Preferatul meu din tot ce am vazut in expozitie.
Desi nu prea arata in poza, stapanul era mai dragut decat sarpele. Avea suficienta rabdare sa tot explice despre serpi si sa ne lase sa-i atingem.
Broastele testoase sunt tot un fel de dragoni, nu?
Seara am incheiat-o la un restaurant japonez unde a trebuit sa ne gatim singuri mancare si am si platit o gramada de bani pentru asta. Masa avea in mijloc un gratar iar tot ce am comandat noi a venit crud, fiind treaba noastra sa prajim fiecare chestie cat am vrut. Complicat, dar gustos.
Filed under: Privesc | Leave a Comment
Etichete:dragoni, experienta noua, expozitie, prin Norwich
De lucru
Sar direct peste introducere: am de lucru! Ca designer! Pe bani!
Nu e loc de munca permanent, e un contract de trei luni in care facultatea ma plateste sa lucrez intr-un birou si sa capat experienta ca sa fiu mai angajabila dup-aia. Ura! Voi incepe saptamana viitoare iar biroul este intr-un orasel pe malul marii. Am un drum cam lung cu autobuzul pana acolo, dar macar pot sa zic ca ma duc la plaja in fiecare zi.
Mai exact, voi face un catalog pentru o expozitie internationala de… ceva, tehnic, infasuratori de bobine? Eu va trebui sa fac lista de expozanti si sa o transform in catalog. La interviu am discutat despre cum oamenii astia sunt ingineri si nu vor nici un fel de inflorituri in materialele tiparite pentru expozitie. Il las pe tata sa faca bancuri pe tema asta.
Expozitia in sine va fi la Berlin prin mai. Nu cred ca am vreo sansa sa ajung acolo, dar voi incerca totusi.
Filed under: Lucrez | 3 Comments
Etichete:munca
Un an nou (chinezesc) fericit!
Planuiesc de acum incolo sa scriu cate ceva din 2 in 2 saptamani. Nu stiu daca fac chestii suficient de interesante cat sa merite povestite atat de des, dar ma voi stradui.
Miercuri incepe anul nou chinezesc si noi l-am sarbatorit sambata acasa la o prietena venita din Hong Kong.
Am primit instructiuni clare de la inceput. Prima a fost, mai putin traditional chinezeasca, sa nu cumva sa ajungem acolo inainte de 6 ca sa nu vedem casa murdara. Mai departe, trebuia sa purtam ceva rosu, care poarta noroc, si in nici un caz sa nu purtam alb sau negru.
Cand am ajuns, ne-am facut loc sa ne asezam printre sutele de pernute rosii si animale de plus iar Lancy, gazda, ne-a servit cu mancaruri traditionale chinezesti care, bineinteles, nu semanau mai deloc cu ce se gaseste in restaurantele chinezesti. Am avut un mic nod in gat cand mancarea ramasa in vasele de servit s-a racit si toate sosurile s-au transformat in grasime solida. Dar, in final, grasimea adauga gust, nu?
Alta traditie de anul nou chinezesc spune ca se dau bani, de la parinti copiilor si de la sefi angajatilor dar doar urmarind regulile: banii se pun intr-un pachetel rosu, frumos decorat, nu se dau monede, suma totala trebuie sa se termine cu o cifra para, iar numarul 4 nu trebuie sa apara pe nicaieri pentru ca poarta ghinion, “patru” suna putin ca “moarte”. Unul din invitatii era chiar unul din sefii mai mici ai lui Lancy (la Aviva se poarta sefii) dar n-a reusit sa-l convinga sa-i dea un pachetel rosu cu bani.
Filed under: Privesc | 1 Comment
Etichete:sarbatoare
In primul rand, ma bucur mult ca am ajuns in Bucuresti weekend-ul asta. Multumesc celor care au avut timp sa se vada cu mine desi am stat asa putin, imi era dor de voi!
Acum sa va povestesc de drumul meu spre casa.
Planul era asa: luam avionul de la Baneasa la 8 dimineata, aterizam la Londra la 9:15, la 12:30 aveam programare la Consulatul Roman sa-mi depun actele pentru pasaport nou, la 3 aveam tren spre Norwich.
Planul n-a tinut mult.
Dupa experienta mea de luni, sunt gata sa prezic viitorul: toate avioanele care vor pleca de la Baneasa in urmatoarele luni vor intarzia la decolare in jur de o ora. Probabil vor mai intarzia dup-aia si la aterizare pentru ca nu mai sunt piste libere dar predictia mea e pentru decolare. Sunt prea multe avioane programate sa plece dimineata din Baneasa si n-au cum sa controleze atatea pasapoarte si perechi de ghete la timp. Eu m-am asezat la coada la ora 6 cand inca nu era ora de varf si am ajuns in sfarsit inauntru la 7. Ora asta mi-am petrecut-o fiind impinsa, calcata in picioare si data la o parte de fiecare data cand angajatii aeroportului chemau in fata oameni al caror avion trebuia sa plece cu 10 minute in urma.
La inceput am crezut ca erau doar cativa adormiti dar, tinand cont de cate ori s-a strigat daca mai e cineva pentru Barcelona, era vorba cam de jumatate de avion. Atunci mi-am dat seama ca daca toti cei din zborul meu si din cel care pleca cu 5 minute mai devreme ar fi fost la coada cu mine, ar fi durat 2 ore sa ajung in fata. Asa ca dupa ce am ajuns in avion eram pregatita sa astept. Si am tot avut de asteptat. 40 de minute dupa ce trebuia sa decolam, mai lipseau 50 de oameni care facusera check-in-ul dar inca nu ajunsesera la poarta.
Am plecat intr-un final, singurul eveniment interesant din timpul zborului fiind cand i-am cerut stewardesei un pahar cu apa si ea, dandu-si ochii peste cap, mi-a zis ca Blue Air nu mai da apa gratis de nu stiu cand.
Pe la 10:30 am ajuns intr-un final la Londra. Mai exact la Luton, care nu e chiar in Londra, mai aveam de luat un autobuz, un tren, un metrou, stiti povestea. Eram cam la limita cu programarea mea pentru pasaport. La 12:15 am iesit din metrou, cu harta scoasa la imprimanta in mana, si am luat-o la fuga. Dupa ce am trecut pe langa ea de 2 ori, mi-am dat seama ca aleea cu poarta la intrare si ghereta cu paznic e de fapt strada pe care o cautam. Doar ca, dupa ce l-am intrebat pe paznic, am aflat ca pe strada aia era doar ambasada, consulatul era la un kilometru si jumatate, in directia cealalta, dincolo de statia de metrou. Luasem de pe site adresa gresita. Am tras aer adanc in piept si am inceput din nou sa fug.
Nu stiu cat era ceasul cand am ajuns in sfarsit la consulat. Programarile erau din 30 in 30 de minute si inca nu se terminase jumatatea mea de ora. Consulatul era intr-o cladire de birouri eleganta la capatul unui bulevard imens cu multe magazine. La intrare – interfon, pe ultimul buton de jos scriind “Pentru consulatul roman, folositi intrarea din spate”. Am ocolit cladirea, am gasit o usa, mult mai putin eleganta, de iesire de incendiu, pe care scria “Va rugam pastrati curatenia in sectia consulara” si, dupa ce am intrat, am ajuns inapoi in Romania.
Au reusit sa gaseasca exact aceeasi nuanta crem-murdar de vopsea, cu aceleasi panouri de informatii mazgalite, cu aceleasi tejgheli inguste pe care trebuie sa completezi formulare, si, mai ales, cu aceleasi functionare enervate, cu exact aceeasi voce.
Ma duc la un ghiseu liber si zic: “Buna ziua, am o programare la 12:30 pentru a depune actele pentru un pasaport nou pe numele Alina Sandu.”
Ea ma intreaba: “Pentru?”
Eu, tragandu-mi sufletul dupa alergatura: “Pentru Alina Sandu.”
Ea intreaba din nou: “Pentru?”
Eu, gandindu-ma ca vocea mea nu se intelege de la gafait: “Pentru pasaport.”
Ma intreaba a treia oara: “Pentru?”
Eu, deja confuza: “Pentru depunere acte”.
Ea, enervata la culme: “Nu, doamna, pentru cine? Pentru dumneavoastra?”
Ii zic ca da, imi da un formular, si imi gasesc o bucatica de tejghea pe care sa scriu. Nici o referire la programarea mea. La ghiseu aud o functionara facandu-i scandal unuia caruia nu putea sa ii citeasca scrisul.
Pe masura ce scriam, mi-am dat seama de doua lucruri: programarea pe care o facusem si pentru care alergasem atata nu conta, erau prea multi oameni acolo, si, mai grav, mai mult ca sigur nu as fi putut sa platesc taxa cu cardul. Am luat-o din nou la fuga.
Inapoi la strada principala, intru in primul magazin si intreb daca pot sa scot bani de la ei, mi se zice ca nu, dar vizavi e un magazin care are un bancomat cu taxa. Daca nu vreau sa platesc, e altul putin mai incolo, si imi explica cum sa ajung acolo. Ma duc la cel cu plata, dar cand ii zic ca vreau sa scot 80 de lire imi da eroare, ca n-are decat 20. Fug mai departe dupa instructiunile primite, ma ratacesc putin, gasesc in sfarsit un bancomat, tot cu plata. Scot banii, fug inapoi, ma asez la coada la ghiseu.
Pe la 1:15 am reusit sa dau in sfarsit actele, functionara chiar m-a felicitat ca adusesem fotocopii. Mi-a zis sa iau loc si sa astept, urma sa dureze cam o jumatate de ora pana sa imi proceseze cererea si sa imi ia amprentele. Trenul meu spre Norwich era la ora 3, aveam nevoie de vreo 40 de minute sa ajung de acolo la gara, asa ca incepeam sa-mi fac griji. Daca ratam trenul asta pentru care platisem 8 lire, ar fi trebuit sa-mi cumpar un bilet nou de 44 de lire, bani pe care nu-i aveam.
Cateva minute mai tarziu, o femeie iese din cladire si, intentionat sau nu, declanseaza alarma de incendiu. Cativa din sala, probabil in Anglia de mai mult timp si obisnuiti cu exercitiile de incendiu, se incoloneaza frumos si ies afara. Functionarele in schimb nu se misca de la ghiseu, dar urla la cei din sala sa fuga dupa femeia aia, ca trebuie sa dea declaratie, ca altfel cand vin pompierii vor trebui sa dea amenda. Surprinzator, nimeni din sala n-a fugit dupa femeie. Unii incercau sa le calmeze cu: “Lasati, doamna, cand vin or sa vada ca sunt copii in sala si zicem ca unul dintre ei a atins din greseala butonul.” Pana la urma, dupa vreo 5 minute s-au gandit sa opreasca si alarma. Pompierii nu stiu daca au venit, eu nu i-am vazut.
Pe la 2, eu deja obisnuindu-ma cu ideea ca nu mai prind trenul, ma duc din nou la ghiseu sa intreb cat mai dureaza. Ma intreaba cum ma cheama, ii zic, cand am depus actele, acum vreo 45 de minute, a, pentru titlu de calatorie? nu, pentru pasaport. sigur? aratati-mi chitanta. Ii arat chitanta, cauta printr-un teanc de hartii, pana la urma imi zice ca nu v-am mai dura mult.
Dupa cateva minute, ma striga de la ghiseu, aflat intr-un capat al salii, ma strecor printre oameni pana acolo, mi se zice sa ma duc la usa din capatul celalalt. Ma strecor inapoi, deschid usa si intru intr-un hol cu alta usa la capat, de data asta incuiata. Bat la usa, astept, dupa un timp, aceeasi femeie care ma strigase la ghiseu deschide usa si imi spune sa o urmez inauntru. Hol, scara, hol, ajungem in sfarsit intr-un birou. Imi spune sa ii dau din nou actele si chitanta, si se apuca sa faca fotocopii dupa ele, desi le dadusem fotocopiile inainte.
Imi verifica datele, ma pozeaza, nu imi arata poza sa ma intrebe daca imi place sau nu, i se blocheaza calculatorul si trebuie sa restarteze. O luam de la capat cu date, poza, amprente, semnatura, si, la 2:14, sunt, in sfarsit gata. Rasuflu usurata, timpul trecuse mai incet decat mi se paruse mie si aveam timp sa ajung la gara. Zic totusi sa nu risc si incep din nou sa fug.
Cand cautasem mai devreme bancomatul gasisem o statie de metrou mai aproape de consulat, asa ca m-am dus acolo. Cand am ajuns acolo era deja un metrou in statie, alerg, ma arunc inauntru si ma prabusesc pe un scaun. Dupa un timp, mi-am dat seama ca metroul inca nu se miscase. Am verificat daca mai erau alte trenuri acolo, n-am gasit nimic, asa ca nu aveam ce face, trebuia sa-l astept pe asta. Printre ganduri de “ar fi trebuit sa merg pe jos pana la cealalta statie”, metroul a inceput in sfarsit sa se miste. Bucuria mea n-a durat prea mult pentru ca, dupa cateva minute in pasaj, s-a oprit din nou iar vocea conductorului s-a auzit din difuzoare zicand ca-i pare rau de intarziere, asteapta sa se elibereze un peron la statia urmatoare.
Ajungem in sfarsit in statie, unde alta voce zice ca sunt intarzieri mari pe acea linie si calatorii sunt sfatuiti sa se duca la alta. Arunc un ochi pe harta metroului, gasesc alta ruta pana la gara, si sar din metrou inainte sa se inchida usile. Iau metroul de la cealalta linie, pleaca repede, dar doua statii mai tarziu, apare un mesaj pe panou: “Trenul va stationa cateva minute pentru a egaliza spatiile dintre metrouri pe aceasta linie.”
Pana la urma am coborat din metrou la 2:58. In Londra, usile la trenuri se inchid si se blocheaza cam cu un minut inainte de plecarea trenului, din motive de siguranta zic ei. Am preferat sa ignor asta si am inceput din nou sa alerg. Cand am ajuns in gara, primul pe panou era un tren de 2:56 iar urmatorul de 3:10. M-am gandit ca ceasul la care ma uitasem mai devreme era inainte, daca trenul de 2:56 nu plecase inca. Dar unde era trenul de Norwich de la ora 3? Poate se anulase din vreun motiv (stergatatoare de parbriz rupte, frunze pe sina, am prins d-astea) si atunci biletul meu ar fi fost valabil toata ziua.
Dup-aia mi-am dat seama ca panoul mai spunea ca trenul de 2:56 are intarziere; era, de fapt, 3:00 cand ajunsesem in gara si trenul de Norwich tocmai pleca.
Eram obosita, nu dormisem foarte mult in seara aia, mi-era foame, aveam ceva mancare in geanta dar in sala inghesuita si neaerisita a consulatului m-am gandit sa nu scot totusi carnatii, aveam nevoie la toaleta, era una in consulat dar trebuia sa bati la usa incuiata si sa astepti sa-ti deschida cineva si nici nu vroiam sa ratez momentul cand imi strigau numele. Eram pregatita sa ma asez intr-un colt si sa dorm vreo 2 ore pana ajungea Matt acasa si putea sa-mi transfere niste bani ca sa pot sa-mi cumpar alt bilet de tren.
Am zis totusi sa confirm la biroul de informatii ca trenul chiar plecase. Tot speram ca poate nu ma uit eu bine la panou, poate trenul e ascuns in alta parte. Intreb daca trenul de Norwich tocmai a plecat, tipul se uita la mine cu o privire amuzata si spune: “Lasa-ma sa ghicesc, ai ajuns acum din cauza intarzierilor de la metrou? Nu esti singura. Azi a fost una din zilele alea.” Mi-a dat un bilet scris de mana si stampilat cu care sa pot sa ma urc in urmatorul tren, de la 3:30.
Am preferat sa nu ma duc la toaleta cat am asteptat trenul urmator. M-am urcat in el printre primii, am ajuns in Norwich la 5:30, acasa pe la 6, unde n-am mai putut sa fac altceva decat sa ma uit la un episod din Stargate Atlantis si dup-aia sa ma culc.
Filed under: Alerg dintr-o parte in alta | Leave a Comment
Etichete:Baneasa, birocratie, Londra
Inca traiesc!
Mda. Au trecut cam multe luni de cand n-am mai scris nimic pe aici. Nu inseamna ca n-am ce sa zic, cu timpul stau mai prost.
Acum e 6 dimineata si n-am somn asa ca o sa va povestesc pe scurt ce mai fac. Am 2 slujbe zilele astea, sunt chelnerita intr-un hotel mic si foarte cochet si mai lucrez si intr-un magazin de bijuterii. In total se aduna cam 20 de ore pe saptamana, asa ca nu e foarte grav.
La scoala sunt pana peste cap in proiectul de master, unde incerc sa conving oamenii sa arunce mai putina mancare (sper ca tata apreciaza!). M-am uitat la modele de frigidere si la organizat mancarea inauntru in diverse moduri ca sa se vada mai bine ce e inauntru, m-am uitat la liste de cumparaturi si cum se pot planifica mai bine si, in final, m-am uitat la cum se fac cumparaturile.
Pe aici se poarta mancarea la oferta, platesti una, primesti doua, si altele de genul asta, inclusiv preferata mea, trei pungi de chifle pentru o lira, cand o punga costa 0,65 lire. Asa ca partea centrala a proiectului meu acum e sa ii conving pe oameni sa imparta ofertele astea ca sa nu cumpere mai mult decat au nevoie dar sa si profite de pretul redus. Proiectul e aici dar cel mai mult ma desfasor pe Twitter ca acolo reusesc sa gasesc mai multi oameni interesati.
In rest, pe aici a fost festival vreo 3 saptamani, concerte, circ, artificii si o minge gonflabila rosie imensa care se muta prin oras in fiecare zi. O sa urc pozele la un moment dat dar pana atunci, uitati-va la astea.
Pe scurt cam asta e. Voi ce mai faceti?
Filed under: Alerg dintr-o parte in alta | 1 Comment
Etichete:prin Norwich, sarbatoare
Inca una cu costume
Se cheama “murder mystery party”. Toate instructiunile vin, intr-o cutie – o petrecere cu un numar fix de invitati, fiecaruia i se atribuie un rol in poveste. Fiecare are o carticica din care afla ce trebuie sa spuna, cui trebuie sa puna diverse intrebari, si care este adevarul pe care trebuie sa-l ascunda.
Pentru noi, era august 1935 iar noi eram pe un vapor ce traversa Atlanticul, comemorand scufundarea Titanicului si moartea logodnicei lui Hal E. Tossis Senior, mare magnat in industria de apa de gura. In timpul cinei, dupa ce bea primul pahar de port, domnul Tossis se prabuseste, ca dupa un atac de cord, dar cine stie simptomele recunoaste ca a fost otravit. A doua zi dimineata Tossis Junior e si el gasit mort, impuscat.
Seara urmatoare, toti cei implicati intr-un fel sau altul suntem invitati la masa in cabina capitanului, unde un detectiv aflat din intamplare pe vapor vrea sa afle cine e vinovatul. Detectivul era o voce pe cd care ne punea diverse intrebari iar carticele ne spuneau ce sa raspundem. Intre runde, serveam cate un fel de mancare, iar la final trebuia sa ghicim cine era criminalul, dar bineinteles ca toti aveam cate un motiv destul de bun.
Ne-am imbracat in costume, mai mult sau mai putin de epoca, am incercat sa vorbim cu accente ciudate (unul dintre personaje era un emigrant ruso-german-evreu), iar mancarea, ca sa fie diferita de ce se mananca pe aici, a fost numai cu retete romanesti.
A, si pentru ca cineva ne-a spus ca nu mai vine in ultimul moment, am invitat-o pe vecina noastra cu 4 pisici (dar nu cea care isi face nevoile in gradina, astea nu ies din casa) sa fie a 8-a persoana.
Filed under: Privesc | 3 Comments
Etichete:petrecere
Intr-un cuvant: cada.
Am observat mai demult ca tavanul din sufragerie, care e exact sub baie, avea tendinta sa se umple de pete de umezeala cand faceam baie. La un moment dat am si incercat sa punem niste pasta care sigileaza marginile de jur imprejur. Atunci am umplut cada cu apa rece ca sa se lase cat mai in jos si sa nu transpire peretii, am stors pasta prin toate crapaturile, am lasat-o sa se usuce, iar cand am facut eu prima baie s-a lasat si mai in jos si au aparut gauri si mai mari.
Am incercat din nou acum dupa ce ne-am trezit cu o pata si mai mare pe tavan. De data asta trebuia sa folosim ceva mai greu decat apa ca sa tinem cada in jos. Ne-am uitat in jur, la cutiile de bere, gaina din congelator, bicicletele, ghiveciul cu copacelul, pana la urma ne-am oprit la teancurile de manuale pentru examenele lui Matt, despre care nu credeam ca vor mai face ceva folositor vreodata.
N-am folosit decat o treime din ele.
Filed under: Privesc | 5 Comments
Etichete:casa noua, reparatii
1 Martie fericit!
Pe aici nu se poarta martisoarele, asa ca a trebuit sa-mi fac eu unele. Am gasit la scoala o masinarie de invartit fire de ata intre ele si cu ea am facut snurul, iar martisoarele in sine le-am facut din fimo, un fel de plastilina care se intareste cand e bagata la cuptor.
Considerati pozele astea martisoare din partea mea:
Filed under: Fac | 3 Comments
Etichete:martisor, sarbatoare
Masti
Februarie e luna de carnaval, nu? Asa ca am mai ajuns la o petrecere in care trebuia sa ne costumam. De data asta, tema a fost mai larga, “masti”.
Eu mi-am printat niste ochi de desene animate japoneze pe o coala transparenta si am reusit sa sperii cativa oameni. In poza langa mine e Jane, sarbatorita.
Matt a fost un Yoda foarte haios cu ochelari:
Filed under: Fac | 2 Comments
Etichete:petrecere
Da, am reparat un calorifer!
La inceput am dat niste telefoane sa intreb cat ar costa sa vina instalatorul. Cel mai ieftin mi-a zis 70 de lire dar nu putea sa vina decat dupa cateva zile, cel mai scump 59 de lire plus TVA pentru prima jumatate de ora, 49 de lire pentru fiecare jumatate de ora suplimentara.
Am inghitit in sec si am hotarat sa ne mai documentam putin. Internetul am descoperit e plin de instructiuni, sfaturi, avertizari, povesti ale altora care si-au inundat casa, asa ca am avut de unde sa invatam. Am facut lista de cumparaturi (un robinet nou in locul aluia care picura, un furtun ca sa golim caloriferele, inhibitor care tine tot sistemul curat si o palnie ca sa turnam inhibitorul in caloriferul de la baie ca in rest totul e sigilat sau legat de ale tevi).
Cel mai greu a fost cu furtunul, primul magazin m-a trimis mai departe, al doilea magazin m-a trimis inapoi la primul. Pana la urma am luat un furtun de gradina cu vreo 10 metri mai lung decat ne trebuia si cu 3 milimetri mai ingust. Noroc ca avea si tot felul de accesorii de legat la robinet si unul dintre ele (ajutat de ceva banda adeziva) s-a potrivit.
Asa ca am scos boilerul din priza, am golit caloriferele, am scos robinetul vechi, l-am pus pe cel nou, am turnat inhibitorul, am dat drumul la apa, am scos aerul din calorifere, si gata. A durat cam 45 de minute cu totul, marea majoritate a timpului asteptand sa curga apa intr-o directie sau in cealalta.
Daca ne-am fi adus aminte sa reglam ceasul de la boiler sa corectam timpul cat n-a mers pentru ca n-a fost in priza ar fi fost perfect. Asa, in loc sa porneasca cu jumatate de ora inainte sa ne trezim noi, a pornit cu 15 minute dupa.
Filed under: Alerg dintr-o parte in alta | 1 Comment
Etichete:casa noua, experienta noua, reparatii
Ultimele comentarii