Romanesti, englezesti si d-ale mele

19Ian11

In primul rand, ma bucur mult ca am ajuns in Bucuresti weekend-ul asta. Multumesc celor care au avut timp sa se vada cu mine desi am stat asa putin, imi era dor de voi!

Acum sa va povestesc de drumul meu spre casa.

Planul era asa: luam avionul de la Baneasa la 8 dimineata, aterizam la Londra la 9:15, la 12:30 aveam programare la Consulatul Roman sa-mi depun actele pentru pasaport nou, la 3 aveam tren spre Norwich.

Planul n-a tinut mult.

Dupa experienta mea de luni, sunt gata sa prezic viitorul: toate avioanele care vor pleca de la Baneasa in urmatoarele luni vor intarzia la decolare in jur de o ora. Probabil vor mai intarzia dup-aia si la aterizare pentru ca nu mai sunt piste libere dar predictia mea e pentru decolare.  Sunt prea multe avioane programate sa plece dimineata din Baneasa si n-au cum sa controleze atatea pasapoarte si perechi de ghete la timp. Eu m-am asezat la coada la ora 6 cand inca nu era ora de varf si am ajuns in sfarsit inauntru la 7. Ora asta mi-am petrecut-o fiind impinsa, calcata in picioare si data la o parte de fiecare data cand angajatii aeroportului chemau in fata oameni al caror avion trebuia sa plece cu 10 minute in urma.

La inceput am crezut ca erau doar cativa adormiti dar, tinand cont de cate ori s-a strigat daca mai e cineva pentru Barcelona, era vorba cam de jumatate de avion. Atunci mi-am dat seama ca daca toti cei din zborul meu si din cel care pleca cu 5 minute mai devreme ar fi fost la coada cu mine, ar fi durat 2 ore sa ajung in fata. Asa ca dupa ce am ajuns in avion eram pregatita sa astept. Si am tot avut de asteptat. 40 de minute dupa ce trebuia sa decolam, mai lipseau 50 de oameni care facusera check-in-ul dar inca nu ajunsesera la poarta.

Am plecat intr-un final, singurul eveniment interesant din timpul zborului fiind cand i-am cerut stewardesei un pahar cu apa si ea, dandu-si ochii peste cap, mi-a zis ca Blue Air nu mai da apa gratis de nu stiu cand.

Pe la 10:30 am ajuns intr-un final la Londra. Mai exact la Luton, care nu e chiar in Londra, mai aveam de luat un autobuz, un tren, un metrou, stiti povestea. Eram cam la limita cu programarea mea pentru pasaport. La 12:15 am iesit din metrou, cu harta scoasa la imprimanta in mana, si am luat-o la fuga. Dupa ce am trecut pe langa ea de 2 ori, mi-am dat seama ca aleea cu poarta la intrare si ghereta cu paznic e de fapt strada pe care o cautam. Doar ca, dupa ce l-am intrebat pe paznic, am aflat ca pe strada aia era doar ambasada, consulatul era la un kilometru si jumatate, in directia cealalta, dincolo  de statia de metrou. Luasem de pe site adresa gresita. Am tras aer adanc in piept si am inceput din nou sa fug.

Nu stiu cat era ceasul cand am ajuns in sfarsit la consulat. Programarile erau din 30 in 30 de minute si inca nu se terminase jumatatea mea de ora. Consulatul era intr-o cladire de birouri eleganta la capatul unui bulevard imens cu multe magazine. La intrare – interfon, pe ultimul buton de jos scriind “Pentru consulatul roman, folositi intrarea din spate”. Am ocolit cladirea, am gasit o usa, mult mai putin eleganta, de iesire de incendiu, pe care scria “Va rugam pastrati curatenia in sectia consulara” si, dupa ce am intrat, am ajuns inapoi in Romania.

Au reusit sa gaseasca exact aceeasi nuanta crem-murdar de vopsea, cu aceleasi panouri de informatii mazgalite, cu aceleasi tejgheli inguste pe care trebuie sa completezi formulare, si, mai ales, cu aceleasi functionare enervate, cu exact aceeasi voce.

Ma duc la un ghiseu liber si zic: “Buna ziua, am o programare la 12:30 pentru a depune actele pentru un pasaport nou pe numele Alina Sandu.”

Ea ma intreaba: “Pentru?”

Eu, tragandu-mi sufletul dupa alergatura: “Pentru Alina Sandu.”

Ea intreaba din nou: “Pentru?”

Eu, gandindu-ma ca vocea mea nu se intelege de la gafait: “Pentru pasaport.”

Ma intreaba a treia oara: “Pentru?”

Eu, deja confuza: “Pentru depunere acte”.

Ea, enervata la culme: “Nu, doamna, pentru cine? Pentru dumneavoastra?”

Ii zic ca da, imi da un formular, si imi gasesc o bucatica de tejghea pe care sa scriu. Nici o referire la programarea mea. La ghiseu aud o functionara facandu-i scandal unuia caruia nu putea sa ii citeasca scrisul.

Pe masura ce scriam, mi-am dat seama de doua lucruri: programarea pe care o facusem si pentru care alergasem atata nu conta, erau prea multi oameni acolo, si, mai grav, mai mult ca sigur nu as fi putut sa platesc taxa cu cardul. Am luat-o din nou la fuga.

Inapoi la strada principala, intru in primul magazin si intreb daca pot sa scot bani de la ei, mi se zice ca nu, dar vizavi e un magazin care are un bancomat cu taxa. Daca nu vreau sa platesc, e altul putin mai incolo, si imi explica cum sa ajung acolo. Ma duc la cel cu plata, dar cand ii zic ca vreau sa scot 80 de lire imi da eroare, ca n-are decat 20. Fug mai departe dupa instructiunile primite, ma ratacesc putin, gasesc in sfarsit un bancomat, tot cu plata. Scot banii, fug inapoi, ma asez la coada la ghiseu.

Pe la 1:15 am reusit sa dau in sfarsit actele, functionara chiar m-a felicitat ca adusesem fotocopii. Mi-a zis sa iau loc si sa astept, urma sa dureze cam o jumatate de ora pana sa imi proceseze cererea si sa imi ia amprentele. Trenul meu spre Norwich era la ora 3, aveam nevoie de vreo 40 de minute sa ajung de acolo la gara, asa ca incepeam sa-mi fac griji. Daca ratam trenul asta pentru care platisem 8 lire, ar fi trebuit sa-mi cumpar un bilet nou de 44 de lire, bani pe care nu-i aveam.

Cateva minute mai tarziu, o femeie iese din cladire si, intentionat sau nu, declanseaza alarma de incendiu. Cativa din sala, probabil in Anglia de mai mult timp si obisnuiti cu exercitiile de incendiu, se incoloneaza frumos si ies afara. Functionarele in schimb nu se misca de la ghiseu, dar urla la cei din sala sa fuga dupa femeia aia, ca trebuie sa dea declaratie, ca altfel cand vin pompierii vor trebui sa dea amenda. Surprinzator, nimeni din sala n-a fugit dupa femeie. Unii incercau sa le calmeze cu: “Lasati, doamna, cand vin or sa vada ca sunt copii in sala si zicem ca unul dintre ei a atins din greseala butonul.” Pana la urma, dupa vreo 5 minute s-au gandit sa opreasca si alarma. Pompierii nu stiu daca au venit, eu nu i-am vazut.

Pe la 2, eu deja obisnuindu-ma cu ideea ca nu mai prind trenul, ma duc din nou la ghiseu sa intreb cat mai dureaza. Ma intreaba cum ma cheama, ii zic, cand am depus actele, acum vreo 45 de minute, a, pentru titlu de calatorie? nu, pentru pasaport. sigur? aratati-mi chitanta. Ii arat chitanta, cauta printr-un teanc de hartii, pana la urma imi zice ca nu v-am mai dura mult.

Dupa cateva minute, ma striga de la ghiseu, aflat intr-un capat al salii, ma strecor printre oameni pana acolo, mi se zice sa ma duc la usa din capatul celalalt. Ma strecor inapoi, deschid usa si intru intr-un hol cu alta usa la capat, de data asta incuiata. Bat la usa, astept, dupa un timp, aceeasi femeie care ma strigase la ghiseu deschide usa si imi spune sa o urmez inauntru. Hol, scara, hol, ajungem in sfarsit intr-un birou. Imi spune sa ii dau din nou actele si chitanta, si se apuca sa faca fotocopii dupa ele, desi le dadusem fotocopiile inainte.

Imi verifica datele, ma pozeaza, nu imi arata poza sa ma intrebe daca imi place sau nu, i se blocheaza calculatorul si trebuie sa restarteze. O luam de la capat cu date, poza, amprente, semnatura, si, la 2:14, sunt, in sfarsit gata. Rasuflu usurata, timpul trecuse mai incet decat mi se paruse mie si aveam timp sa ajung la gara. Zic totusi sa nu risc si incep din nou sa fug.

Cand cautasem mai devreme bancomatul gasisem o statie de metrou mai aproape de consulat, asa ca m-am dus acolo. Cand am ajuns acolo era deja un metrou in statie, alerg, ma arunc inauntru si ma prabusesc pe un scaun. Dupa un timp, mi-am dat seama ca metroul inca nu se miscase. Am verificat daca mai erau alte trenuri acolo, n-am gasit nimic, asa ca nu aveam ce face, trebuia sa-l astept pe asta. Printre ganduri de “ar fi trebuit sa merg pe jos pana la cealalta statie”, metroul a inceput in sfarsit sa se miste. Bucuria mea n-a durat prea mult pentru ca, dupa cateva minute in pasaj, s-a oprit din nou iar vocea conductorului s-a auzit din difuzoare zicand ca-i pare rau de intarziere, asteapta sa se elibereze un peron la statia urmatoare.

Ajungem in sfarsit in statie, unde alta voce zice ca sunt intarzieri mari pe acea linie si calatorii sunt sfatuiti sa se duca la alta. Arunc un ochi pe harta metroului, gasesc alta ruta pana la gara, si sar din metrou inainte sa se inchida usile. Iau metroul de la cealalta linie, pleaca repede, dar doua statii mai tarziu, apare un mesaj pe panou: “Trenul va stationa cateva minute pentru a egaliza spatiile dintre metrouri pe aceasta linie.”

Pana la urma am coborat din metrou la 2:58. In Londra, usile la trenuri se inchid si se blocheaza cam cu un minut inainte de plecarea trenului, din motive de siguranta zic ei. Am preferat sa ignor asta si am inceput din nou sa alerg. Cand am ajuns in gara, primul pe panou era un tren de 2:56 iar urmatorul de 3:10. M-am gandit ca ceasul la care ma uitasem mai devreme era inainte, daca trenul de 2:56 nu plecase inca. Dar unde era trenul de Norwich de la ora 3? Poate se anulase din vreun motiv (stergatatoare de parbriz rupte, frunze pe sina, am prins d-astea) si atunci biletul meu ar fi fost valabil toata ziua.

Dup-aia mi-am dat seama ca panoul mai spunea ca trenul de 2:56 are intarziere; era, de fapt, 3:00 cand ajunsesem in gara si trenul de Norwich tocmai pleca.

Eram obosita, nu dormisem foarte mult in seara aia, mi-era foame, aveam ceva mancare in geanta dar in sala inghesuita si neaerisita a consulatului m-am gandit sa nu scot totusi carnatii, aveam nevoie la toaleta, era una in consulat dar trebuia sa bati la usa incuiata si sa astepti sa-ti deschida cineva si nici nu vroiam sa ratez momentul cand imi strigau numele. Eram pregatita sa ma asez intr-un colt si sa dorm vreo 2 ore pana ajungea Matt acasa si putea sa-mi transfere niste bani ca sa pot sa-mi cumpar alt bilet de tren.

Am zis totusi sa confirm la biroul de informatii ca trenul chiar plecase. Tot speram ca poate nu ma uit eu bine la panou, poate trenul e ascuns in alta parte. Intreb daca trenul de Norwich tocmai a plecat, tipul se uita la mine cu o privire amuzata si spune: “Lasa-ma sa ghicesc, ai ajuns acum din cauza intarzierilor de la metrou? Nu esti singura. Azi a fost una din zilele alea.” Mi-a dat un bilet scris de mana si stampilat cu care sa pot sa ma urc in urmatorul tren, de la 3:30.

Am preferat sa nu ma duc la toaleta cat am asteptat trenul urmator. M-am urcat in el printre primii, am ajuns in Norwich la 5:30, acasa pe la 6, unde n-am mai putut sa fac altceva decat sa ma uit la un episod din Stargate Atlantis si dup-aia sa ma culc.

Filed under: Alerg dintr-o parte in alta   |  Leave a Comment
Etichete:Baneasa, birocratie, Londra